Cavalerul inexistent
Jurnal rătăcit: 17 martie 2010.
Dacă ar fi să ne luăm după titlu, ar fi nevoie să facem o comparație între paralizia mentală întruchipată a lui Don Quijote și lipsa ei, dar absența corpului în cazul cavalerului închipuit de Italo Calvino. Scrierea curge ușor și frumos, poți citi relaxat, oriunde, asta doar dacă nu cumva te deranjează chiar și o muscă trecând pe la șuierătoare ta urechiușă. M-am obișnuit să citesc și înconjurat de oameni, în plin zgomot, deși o conversație apetisantă despre niște acte foarte importante rătăcite și ajunse în mâinile unui șantajist te poate opri din lectură pentru vreme îndelungată. În orice caz, e o lectură pe care o poate face absolut oricine.
Ceea ce surprinde la acest roman de mici dimensiuni e nu subiectul ales, care e de altfel foarte potrivit, și în totală disonanță cu cel al lui Cervantes, oarecum surprinzător, ci găsirea pe alocuri a unor cuvinte remarcabile și memorabile. Povestea, narată de o măicuță care în finalul cărți își dezvăluie adevărata identitate, îl are în prim plan pe Agilulfo Emo Bertrandino din spiţa Guidivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez. Denumirea aceasta largă și cuprinzătoare spune toate despre fantasticul cavaler înrolat în armata aducătoare a adevăratei credințe a lui Carol cel Mare.
Idealul acesta pe care îl atinge o armură goală e invidiat numai de câțiva alți cavaleri, iar șirul povestirii capătă la un moment dat o viteză fantastică, ajungând pe o singură pagină să străbatem oceanul, de pe malurile Britaniei până în Maroc. Gurdulu, Rambaldo și Bradamante sunt cei care îl urmează pe Agilulfo. Dar povestea are un final neînchipuit de genial, deși, poate, pe unii îi poate dezamăgi, cum și pe mine în oarecare măsură. Un cavaler înzestrat cu toate capacitățile și toate tehnicile de luptă, cu dreptatea în sânge, neobosit și inteligent, sfârșește crud, gol.
O lectură care trece repede prin stomac dar lasă urme totuși. Cavalerul inexistent nu e un roman transparent și facil, deși ușor de citit. Are un substrat plin de substanță pe care măicuța închisă în chilia ei reușește să-l încarce de la o pagină la alta cu sarea mult așteptată de orice cititor.
Totuși, lectura îți lasă impresia, la finalul ei, că Italo Calvino a rămas fără idei și că pur și simplu a expediat finalul, explicația din ultimul capitol fiind puțin plauzibilă unui sfârșit atât de abrupt după un început molcom și liniștit, deși în fața unei confruntări armate.
Italo Calvino - Cavalerul inexistent.