Pencil drawings

Jurnal rătăcit: 29 ianuarie 2010.

O carte din ultima serie a lui Saramago, dacă un autor poate să cuprindă perioade și serii de creație. Perioade știm sigur, dar serii? E vorba de sfârșitul saramagian, de ultimele, de cele mai recente cărți. Titlu în aparență nu spune nimic. Peștera apare la pagina 346, ca o încununare a lecturii, un final magistral, bine lucrat, desigur.

Cipriano Algor e olar, creator. Ceramicele sale nu mai sunt dorite însă de către Centru, un oraș mamă, atoateștiutor și protector al tuturor, și cel care știe tot ce e bun și frumos și necesar tuturor oamenilor care trăiesc în el și în jurul lui. Soția sa a murit în urmă cu câțiva ani, iar tot ce i-a rămas acum e olăria și cuptorul ei, fiica Marta, ginerele Marcal și un câine care se va numi Găsit. Obligat să retragă produsele sale de pe piața de desfacere a Centrului, Cipriano Algor se găsește în situația de a căuta o alternativă de a reveni pe drumul cel bun în ce privește partea financiară. Ce expresie!

Marta îi propune să facă păpuși, statuete, bibelouri, cum vrei, din ceramică. Abia acum începe Cipriano Algor să se numească într-adevăr creator. El alege șase figuri pe care le propune celor de la Centru. După multe încercări mai puțin reușite, Algor și fiica sa reușesc să creeze un prim eșantion-model după care să facă cele 200 de statuete cerute de Centru pentru început. 1200 în total. Nu se vor fi făcut decât 400, 200 din ele nefiind suflate în culoare.

Marcal, ginerele lui Cipriano Algor, e gardian, și așteaptă să fie promovat, pentru a primi un apartament în Centru, unde împreună cu Marta și socrul său, vor crește și viitorul fiu. Imediat ce această mutare are loc, în același timp cu expansiunea continuă a spațiului comercial, turistic, rezidențial al Centrului,descoperirea unei peșteri. Marcal este numit gardian pentru o noapte, până la sosirea experților care să pună la încercare veridicitatea peșterei. În aceeași noapte, Cipriano Algor se hotărăște să coboare pentru a vedea cu ochii lui descoperirea din subsolul Centrului.

A doua zi se întoarce la casa sa și la olărie, unde Găsit îl aștepta împreună cu Isaura Madruga. Va rămâne aici pentru alte câteva zile, până în momentul sosiri și copiilor săi, Marta și Marcal, care nu vor să-și crească copilul acolo unde Peștera lui Platon este deschisă publicului larg pentru a fi vizitată zilnic.

Te așezi pe o bancă de piatră și aștepți, privind jocul umbrelor, fals și totuși reflexie a realității. Dar… nu e decât umbră, o figură ștearsă și fără culoare. Încărcătura metaforică a romanului e deosebită, Saramago se folosește de câteva elemente pe care le inserează în text foarte dibace, pentru a ne oferi cât îi trebuie unui autor pentru a-și menține cititorul în universul lecturii.

După cum am mai afirmat, Saramago este, pe lângă Dostoievski, un autor pe care îl prefer în orice moment. Cu toate că doar în parte îmi e pe plac creația lui, Toate numele, Intermitențele morții, Eseu despre orbire și Peștera sunt lecturi pe care nu le poți uita cu ușurință, și care te agață cu o lejeritate întâlnită rareori.

ochii deschid răsăritul

încolăcesc tăcut

peste umeri fire parfum

albul desfac în argint

brațele moi jupuind

pielii tale mireasma

bătăile inimii se-ascund în sângele tău… alergând

în amurg ne stingem

Scrisoare fără destinatar, din 03 ianuarie 2010

Jurnal rătăcit: 20 decembrie 2009

Îi mulțumesc lui Silviu pentru această lectură.

Ultima lectură din Saramago surprinde prin puterea fantastică a fiecărei fraze interminabile, căreia trebuie să-i adaugi în timp ce o parcurgi tonalitate şi semne de punctuaţie, căci altfel ţi se împleticeşte mintea şi nu faci alta decât să laşi cartea deoparte. Anul morţii lui Ricardo Reis nu e o lectură uşoară, iar mulţi o consideră cea mai bună cartea a lui Saramago. E de preferat a nu citi cartea în timpul călătoriei cu trenul, se pierde mult, poate…

Fernando Pessoa este alt-ego-ul lui Ricardo Reis, iar ultimul e oglinda primului în același timp. Cei doi se confundă și se confruntă pe tărâmul umbrelor, Fernando Pessoa păstrându-și reflexia în oglindă, dar nu și umbra. Ricardo e umbra lui Fernando, îndată ce se întoarce în Portugalia, după mai bine de 10 ani petrecuți în Rio. Deși fantomă, Fernando se comportă ca orice om, deschizând uși, șezând pe canapea, vorbind limpede. Dacă poate fi văzut sau nu asta hotărăște doar Pessoa, afirmând că moartea îți permite, la fel cum și cele nouă luni petrecute în pântecele mamei, când nu poți fi văzut, dar exiști, să bântui pentru nouă luni, tot nouă luni. Marcenda și Lidia sunt muzele poemelor sale portugheze, limitele sale creative fiind găsite de ușurință de către Fernando Pessoa, creatorul și dublura sa.

Saramago își depășește memoria și o depășește și pe cea a personajelor sale în fiecare scriitură. Reis o pierde pe-a sa pentru a o regăsi în urma interogatoriului duhnind a ceapă al lui Victor. Romanul se împarte și în diferite secvențe narative, ca și cu cei trei poeți pe care Fernando Pessoa îi creează. Putem spune în același timp, că Saramago urmărește nu numai elogierea, dacă despre asta e vorba, a creatorului, a poetului, ci și latura istorică, contextul social-politic în care se manifestă creativitatea heteronimilor pessoani. Titlurile sau articolele complete de ziar sunt o prezență constantă pe parcursul șederii lui Ricardo Reis la hotel. Părăsim ficționalul și pășim în istoric. Dar poate că și istoria e o ficțiune, adevăruri care conțin minciuni, ori, din contră, minciuni plini de adevăruri de toate greutățile, dimensiunile și calitățile.

Pentru mine lectura nu spune prea multe, poate și pentru că am citit-o călătorind cu trenul. Recomand așadar un fotoliu călduros și o cană de ceai.

Jurnal rătăcit: 28 noiembrie 2009

E una din acele cărţi pe care nu o poţi lăsa din mână decât atunci când, obosit, în mijlocul nopţii, ochii ţi se închid de la sine, şi textul dispare sub valul negru aducător de somn.

Expresul de Stambul e scris undeva la începutul “carierei” lui Graham Greene, iar personajele care apar acum vor reveni şi în celelalte divertismente, aşa cum numeşte el multe dintre romanele sale. Myatt, Coral, Josef Grunlich şi Dr. Czinner sunt cei care conduc toată acţiunea. Apariţia lui Josef e momentul cel mai plăcut al lecturii, şi sunt total subiectiv acum, cu toate că ucide în doar câteva minute.

Poveste lui Myatt şi Coral Musker, cea a lui Czinner, lider comunist în Belgrad, şi a domnişoarei Warren, jurnalistă, cea a scriitorului Savory, precum şi cea a lui Josef Grunlich, care n-a fost “găbuit” niciodată, se împletesc la un moment dat una cu cealaltă, dacă erau la început separate de compartimentele trenului.

Graham Greene urmăreşte cu măiestrie spectrul psihologic al fiecărui personaj, iar textul are iz de vară, deşi peste trenul cu care se călătoreşte către Constantinopol se năpusteşte furioasă iarna.

Iţele încurcate ale romanului, dar limpezi, au dus la apariţia Orient Express-ului. Eu unul nu l-am văzut, dar sunt sigur că e la fel de aromat şi plăcut ca şi cartea.

Pentru o lectură frumoasă, a se servi ceai fierbinte şi un pătrăţel de ciocolată.

Jurnal rătăcit: 28 noiembrie 2009.

Horia Mihail, Răzvan Suma şi Alexandru Tomescu au intrat în sala de concerte coloraţi şi bucuroşi. Încă de la începutul turneului Romanian Piano Trio, cei trei şi-au propus să încerce ruperea convenţiilor. Au purtat tricouri imprimate cu imaginea compozitorului ales în anul respectiv, şi ne-au îndemnat să tuşim atunci când simţim nevoia.

Haydn şi Mendelssohn sunt compozitorii pe care i-au ales cei trei pentru turneul de anul acesta. Despre creaţiile acestora nu pot spune mai multe pentru că nu mă pricep pur şi simplu. Alexandru Tomescu a pomenit la un moment dat că e foarte bucuros atunci când îi vede pe cei care ştiu să se bucure spontan de muzica de cameră. Pentru ei e o serie de însemne înscrise pe un portativ, pauze, tonalităţi şi tot aşa. Pentru noi, neiniţiaţii, e doar muzică. Pentru ei, matematică.

Turneul continuă până pe 12 decembrie, când se încheie la Bucureşti, la
Studioul de concerte ”Mihail Jora” al Societăţii Române de Radiodifuziune.

culcuşul meu e făcut din câteva creioane
aranjate fără gust, unele peste altele
în chip de pereţi pentru o casă

îmi încălzesc mâinile reci mai mereu
arzând în intimitatea colţului meu
de poezie mine de creion

gumele de şters mi le pun sub cap
în chip de pernă, ori pe mine
drept pătură, să-mi ţină de cald
când creioanele sunt folosite de alţii
pentru a desena vieţile lor

n-am învăţat să desenez
încă mai clădesc, din creioane, culcuş

Scrisoare fără destinatar, din 07 noiembrie 2001

mi-am smuls genunchii însângerați
din strânsoarea pânzei trandafirii
peste care picăturile de rouă
încă mai tremurau subțiri și fricoase
aerul rece îmi linse rana
și acum așteptam să vii
să-mi dezgheți pieptul încins

din întunericul frunzelor răsărea încet
o umbră… gândul meu
care te căuta până și în oglinda mată
a cerului
te-am lăsat pradă demult ghearelor
nopții, fricos și eu, temător să nu
se desprindă din mine până și memoria
pe care o crescusem ca pe
o jumătate de cer și pământ

am tăcut și mi-am întins corpul
peste iarba acoperită de rouă și mâl
după ce mi-am închis ochii
ți-am auzit glasul și pașii
apoi…
s-au stins, odată cu mine…

Scrisoare fără destinatar, din 10 iulie 1995

Jurnal rătăcit: 18 octombrie 2009

Chipul meu s-a rătăcit, mi l-am pierdut, definitiv. În urma unui experiment chipul mi-a fost acoperit de cicatrice cheloidale.

Identitatea cuiva e marcată doar de chipul lui? Dacă mi-aș pierde înfățișarea aș mai fi eu? Criticii l-au pus în balanță cu Kafka, dar comparația e forțată. Nu e o metamorfoză, dar poate că e. Omul de știință, eroul narațiunii, căci nu știu cum să-l numesc altfel, înțelege, sau crede asta, că totul în relațiile cu cei care îl înconjurau altădată cu dragoste sau prietenie sau curiozitate depindea în mare măsură de înfățișarea sa, de chipul său.

Afectat pe fond psihologic de această nouă dimensiune a relațiilor cu ceilalți, hotărăște să caute o soluție. Stă de vorbă cu un medic chirurg, care nu înțelege cât de delicată e situația în care se află, și în urma acestei discuții ajunge la concluzia că trebuie să-și construiască un chip fals, o mască.

Având la dispoziție un întreg laborator și materialele chimice de trebuință, în câteva luni reușește să desăvârșească o mască tip NO, dar mult mai expresivă și mai aproape de chipul normal, obișnuit, al oricăruia dintre noi.

Relația cu soția sa intră într-un impas când masca, cum denumește el celălalt eu, preia controlul. Se simte dominat de un om care există doar atunci când își acoperă cicatricile cheloidale cu un alt chip, dar e atât de puternic pentru că în relațiile cu ceilalți nu suferă de niciun fel de complex de inferioritate.

Încercarea de a reintra în societate eșuează atunci când soția sa se lasă ademenită de cel cu mască și i se oferă. Fără să înțeleagă ce se întâmplă cu el și dacă masca a fost o soluție bună, lasă soției sale trei carnete  în care și-a notat gândurile, aceleași pe care le citim și noi. Primește de la aceasta o scrisoare în care îi scrie că și-a dat seama încă de la început de prezența unei măști, dar a preferat să-i facă pe plac celui cu mască, știind totuși că sciziunea existentă între cel cu mască și cel fără mască se poate contura pe deplin, determinând dispariția unuia dintre ei, cel puternic triumfând prin șiretlic.

Chipul străin nu a reușit să-l ascundă în fața celorlalți, fata administratorului de la blocul în care e ascunzătoarea, dar și soția sa, își dau seama că poartă o mască. Singurul lucru pe care îl poate ascunde ține de sinele său, care se exteriorizează și se ascunde dacă poartă ori nu masca. Se lasă dominat de o mască falsă, interioară, care îl zguduie puternic. Se maschează doar în fața sa, nu și a celorlați.

Scrierea lui Kobo Abe, poate că da, seamănă întrucâtva cu Kafka, dar nu la nivelul percepției mele.

numele meu e roşu nu ştiu de ce

mi-ai spus roşu dar mâinile îmi atârnau

pe lângă corp inert

degetele tale fugeau prea repede ca eu să le pot atinge

să le pot gusta din dulceaţă

ţi-am atins genunchiul şi gleznele au tăcut

zumzăitul greierilor

nimic peste adunătura de cuvinte

pe care le-am rostit în fugă

despre ploaie şi despre asfalt

mi-ai spus roşu nu ştiu de ce

Scrisoare fără destinatar, din 16 octombrie 2009

de pe umerii bunicului meu văd ploaia cum ridică praful
mă poartă peste tot, ca un apendice
am învățat acolo să număr, trăgându-l de ureche când vedeam soarele
râdeam deseori când vântul îmi desfăcea
degetele din încleștarea în jurul câte unei suvițe sure din părul bunicului
urcam mereu în spinarea lui, ridicându-mi mâinele ca să ating
norii și soarele
deseori se loveau de mine porumbei, îi apucam de aripi și smulgeam câteva pene
pe care le puneam la păstrat într-o vază de flori
turnând apă atunci când se ofileau
am cules, de pe umerii bunicului meu, cele mai dulci fructe
de pe crengile cele mai îndepărtate
mă trăgea de gleznă când scăpam câte un măr roșcovan
se lăsa pe spate deseori, încercând să mă sperie, să învăț ce e frica
și să devin eu ne-nfricat
degeaba am crescut mare, m-au îngreunat anii și spinarea mi-a rămas rotundă ca soarele
am mers pe umerii bunicului meu multă vreme
până când am simțit apă rece deasupra gleznelor mele moi

Scrisoare fără destinatar, din 03 octombrie 1992