Pencil drawings

Jurnal rătăcit: 17 martie 2010.

Dacă ar fi să ne luăm după titlu, ar fi nevoie să facem o comparație între paralizia mentală întruchipată a lui Don Quijote și lipsa ei, dar absența corpului în cazul cavalerului închipuit de Italo Calvino. Scrierea curge ușor și frumos, poți citi relaxat, oriunde, asta doar dacă nu cumva te deranjează chiar și o muscă trecând pe la șuierătoare ta urechiușă. M-am obișnuit să citesc și înconjurat de oameni, în plin zgomot, deși o conversație apetisantă despre niște acte foarte importante rătăcite și ajunse în mâinile unui șantajist te poate opri din lectură pentru vreme îndelungată. În orice caz, e o lectură pe care o poate face absolut oricine.

Ceea ce surprinde la acest roman de mici dimensiuni e nu subiectul ales, care e de altfel foarte potrivit, și în totală disonanță cu cel al lui Cervantes, oarecum surprinzător, ci găsirea pe alocuri a unor cuvinte remarcabile și memorabile. Povestea, narată de o măicuță care în finalul cărți își dezvăluie adevărata identitate, îl are în prim plan pe Agilulfo Emo Bertrandino din spiţa Guidivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez. Denumirea aceasta largă și cuprinzătoare spune toate despre fantasticul cavaler înrolat în armata aducătoare a adevăratei credințe a lui Carol cel Mare.

Idealul acesta pe care îl atinge o armură goală e invidiat numai de câțiva alți cavaleri, iar șirul povestirii capătă la un moment dat o viteză fantastică, ajungând pe o singură pagină să străbatem oceanul, de pe malurile Britaniei până în Maroc. Gurdulu, Rambaldo și Bradamante sunt cei care îl urmează pe Agilulfo. Dar povestea are un final neînchipuit de genial, deși, poate, pe unii îi poate dezamăgi, cum și pe mine în oarecare măsură. Un cavaler înzestrat cu toate capacitățile și toate tehnicile de luptă, cu dreptatea în sânge, neobosit și inteligent, sfârșește crud, gol.

O lectură care trece repede prin stomac dar lasă urme totuși. Cavalerul inexistent nu e un roman transparent și facil, deși ușor de citit. Are un substrat plin de substanță pe care măicuța închisă în chilia ei reușește să-l încarce de la o pagină la alta cu sarea mult așteptată de orice cititor.

Totuși, lectura îți lasă impresia, la finalul ei, că Italo Calvino a rămas fără idei și că pur și simplu a expediat finalul, explicația din ultimul capitol fiind puțin plauzibilă unui sfârșit atât de abrupt după un început molcom și liniștit, deși în fața unei confruntări armate.

Italo Calvino - Cavalerul inexistent.

Jurnal rătăcit: 13 martie 2010.

Romanul neterminat al lui Pretextat Tach, obezul și imberbul romanului semnat de Amelie Nothomb, e însăși viața lui neterminată, începută sub semnul purității și “originalității”, alături de vara sa, Leopoldine. Pretextat tach a scris, vreme de 50 și ceva e ani, zeci și zeci de romane, necitite și totuși foarte apreciate. Neînțelese toate din păcate, ori, din fericire, căci unul singur, neterminat reprezintă mărturia lui în fața propriului tribunal, căruia i se supune tacit, devenind mâncău, abandonând toată acea delicatețe, finețe, frumusețe încă. La 18 ani el și Leopoldine erau frumoși și nedespărțiți. De ce ajunge Pretextat Tach un obez fără măsură, un mâncău groaznic și un om nesuferit care susține că reprezintă buna-voință?

Romanul începe ușor, cu un prim interviu din partea jurnaliștilor. Atacat de un cancer cartilaginos, Pretextat este de acord, la sfaturile secretarului său, Gravelin, să primească o mână de jurnaliști curajoși care să-l intervieveze înainte de iminenta sa moarte, boala fiindu-i incurabilă. Primii doi jurnaliști sunt înlăturați cu ușurință de marele scriitor, care reușește să-i întoarcă pe dos pe cei doi. Experiența acestora le aduce învățăminte folositoare celor care vor urma, astfel că următorul inteviu are ceva mai mult succes, deși nici acesta nu se termină cu dezvăluirea unui lucruri deosebite în privința marelui romancier. Aflăm detalii cât se poate de “delicioase” despre apetitul generos și despre obiceiurile culinare ale obezului imberb. Deslușim cu ușurință credințele sale despre femei și rostul cărților sale. Unul dintre jurnaliști reușește să desprindă din Tach preferințele literare și autorii care spun ceva pentru el.

Însă ultimul jurnalist, o tânără de 30 de ani este cea care se ridică la înălțimea lui Pretextat, făcându-l pe acesta să facă destăinuiri inedite, deși acestea se regăsesc în romanul neterminat al său. Îi oferă și un final plauzibil și perfect pentru roman, însă totul se termină în mod neașteptat.

Amelie Nothomb - Igiena asasinului.

Jurnal rătăcit: 06 martie 2010

Încă de la început trebuie să adaug afirmația că e vorba despre un roman istoric. Dar, departe de a fi o înșiruire de termeni istorici, bătălii fantastice și elemente de cultură și civilizație antică, romanul lui Michael Curtis Ford reușește să fie în același timp și un roman cu o oarecare doză de analiză psihologică și o altă doză destul de consistentă de acțiune, dacă e să vorbim despre o carte ca despre un film de acțiune, de la care publicul cititor-privitor se așteaptă să-i aducă satisfacție, în credința epicureicilor.

Romanul stoarce bine de tot epoca lui Flavius Aetius de toate elementele istorice despre care un autor american poate vorbi. Ceea ce mă surprinde de fiecare dată, și mă va surprinde în continuare poate, este felul în care obișnuiesc americanii să se intereseze de cultura și civilizație europeană; dar mă refer aici doar la cei care au oarecare studii, nu la cei care abia dacă știu unde anume se află ei în SUA. În fine, nu are rost să mă prefac răutăcios vorbind despre ei.
În orice caz, Ford e fascinat de Roma și de evoluția ei, de lupta ei pentru supraviețuire și de tumultul vieții din epoca târzie e Imperiilor.

Sabia lui Attila pune în față destinele a doi prieteni care s-au întâlnit doar în consecința tratatelor de pace semnate între Imperiul Roman de Apus și Regatul Hunilor. Attila a fost trimis la curtea Romei ca monedă de schimb pentru băiatul generalului armatelor Imperiului Roman, Flavius Aetius. După o scurtă încleștare la sosirea lui Attila în Roma, cei doi se împrietenesc. Viețile li se separă pentru mulți ani și apoi se reunesc pentru o perioadă de timp în care Aetius e conducător în armata hunilor, alături de Attila.

După câțiva ani de acalmie, în care Attila întărește tratatele cu triburile barbare, la granița Imperiului se naște cea mai puternică armată care va pleca înspre Roma pentru a o cuceri. Cei doi se vor întâlni, de data aceasta ca dușmani, într-un război în care niciunuia nu îi este îngăduită înfrângerea.

fluture-ți culeg nectarul de pe trup…

Scrisoare fără destinatar, din 16 februarie 2010

Jurnal rătăcit: 16 februarie 2010.

John Fowles a știut de ce a pus deoparte Magicianul, pentru a debuta cu această carte. E șocantă și foarte bine scrisă. Pot spune că e genială, dar aș risca foarte mult devenind ipocrit. Celecționarul își completează colecția de fluturi stranii, deosebiți, frumoși, până când își dă seama că merită să colecționeze încă un lucru. Câștigă la pronosport și Miranda, o tânără artistă pe care o vedea zilnic pe când lucra în Anexa Primăriei, devine prioritatea lui. Exclus al societății, căci altceva nu poate fi decât, poate un neînțeles, Ferdinand cumpără o casă într-o zonă izolată, în apropiere de Lewes, și pregătește cămăruia în care noul său fluture va fi adăugat colecției.

Cele două personalități sunt total opuse. Ferdinand, din clasa celor-care-urcă, care parvin, și Miranda, din clasa elitiștilor, a oamenilor de seamă, forțând nespus forța cuvintelor pe care le folosesc. El e doar minciună și înșelătorie. Toată viața s-a considerat diferit de ceilalți și de aici și dorința de a încerca metamorfozarea Mirandei într-o creatură asemenea lui, căci pivnița în care ea își va petrece ultimele zile e coconul cu care se învelesc fluturii înainte de a se naște. În schimb, Miranda e un fluture care își petrece metamorfoza invers, devenind cocon și apoi vierme, inutilitate. Însă după moartea ei, Ferdinand nu reușește să înțeleagă un lucru: că un astfel de experiment e neapărat sortit eșecului. Mariane e noua lui țintă, și nimic nu îl oprește pe cititor să țeasă mai departe firul povestirii.

Departe de a fi o lectură cu implicații filosofice ori de natură științifică, Colecționarul te pune pe gânduri, e acel gen de carte la terminarea cărei lecturi îți simți degetele încă atașate de ea, pe buze poți simți gustul ei și parcă totul în jur are culoarea și mirosul și temperatura ei interioară. Amprenta universului literar îți rămâne adânc impregnată în minte și în piele, ca o etichetă pe care o lipești sub un fluture țintuit pe o bucată de polistiren acoperit de o pânză albă, subțire.

E una din acele cărți pe care o dată ce ai început-o, nu o poți lăsa din mâini. Farmecul fiecărei fraze și compoziția în sine, structura romanului, fac din Colecționarul o carte preferată. Nu îi lipsește nimic, e completă, desăvârșită. Rămâne de văzut ce propune Magicianul și dacă se poate ridica la așteptările mele acum. Iubita locotenentului francez nu a făcut asta, iar Daniel Martin aproape că a reușit. Daniel Martin e tipul care îmi fermecase ultimul an de liceu și, într-un fel lui îi datorez anii de facultate și ce a urmat lor.

Lectură obligatorie.

Poeții deghizați în oameni

mărșăluiesc legați în lanțuri

și-și răsucesc încheieturile

de durere.

Cu brațele lor osoase în sânge

aruncă versuri și rime

doborând la pământ

orașe.

În ei colcăie viermi

ce ling rănile pe dinăuntru

acoperindu-le cu un strat subțire

de sare.

Îndopându-și urechile

cu cioburi de cărămidă

călăuzesc pietonii

spre moarte.

Scrisoare fără destinatar, din 13 februarie 2010

Jurnal rătăcit: 29 ianuarie 2010.

O carte din ultima serie a lui Saramago, dacă un autor poate să cuprindă perioade și serii de creație. Perioade știm sigur, dar serii? E vorba de sfârșitul saramagian, de ultimele, de cele mai recente cărți. Titlu în aparență nu spune nimic. Peștera apare la pagina 346, ca o încununare a lecturii, un final magistral, bine lucrat, desigur.

Cipriano Algor e olar, creator. Ceramicele sale nu mai sunt dorite însă de către Centru, un oraș mamă, atoateștiutor și protector al tuturor, și cel care știe tot ce e bun și frumos și necesar tuturor oamenilor care trăiesc în el și în jurul lui. Soția sa a murit în urmă cu câțiva ani, iar tot ce i-a rămas acum e olăria și cuptorul ei, fiica Marta, ginerele Marcal și un câine care se va numi Găsit. Obligat să retragă produsele sale de pe piața de desfacere a Centrului, Cipriano Algor se găsește în situația de a căuta o alternativă de a reveni pe drumul cel bun în ce privește partea financiară. Ce expresie!

Marta îi propune să facă păpuși, statuete, bibelouri, cum vrei, din ceramică. Abia acum începe Cipriano Algor să se numească într-adevăr creator. El alege șase figuri pe care le propune celor de la Centru. După multe încercări mai puțin reușite, Algor și fiica sa reușesc să creeze un prim eșantion-model după care să facă cele 200 de statuete cerute de Centru pentru început. 1200 în total. Nu se vor fi făcut decât 400, 200 din ele nefiind suflate în culoare.

Marcal, ginerele lui Cipriano Algor, e gardian, și așteaptă să fie promovat, pentru a primi un apartament în Centru, unde împreună cu Marta și socrul său, vor crește și viitorul fiu. Imediat ce această mutare are loc, în același timp cu expansiunea continuă a spațiului comercial, turistic, rezidențial al Centrului,descoperirea unei peșteri. Marcal este numit gardian pentru o noapte, până la sosirea experților care să pună la încercare veridicitatea peșterei. În aceeași noapte, Cipriano Algor se hotărăște să coboare pentru a vedea cu ochii lui descoperirea din subsolul Centrului.

A doua zi se întoarce la casa sa și la olărie, unde Găsit îl aștepta împreună cu Isaura Madruga. Va rămâne aici pentru alte câteva zile, până în momentul sosiri și copiilor săi, Marta și Marcal, care nu vor să-și crească copilul acolo unde Peștera lui Platon este deschisă publicului larg pentru a fi vizitată zilnic.

Te așezi pe o bancă de piatră și aștepți, privind jocul umbrelor, fals și totuși reflexie a realității. Dar… nu e decât umbră, o figură ștearsă și fără culoare. Încărcătura metaforică a romanului e deosebită, Saramago se folosește de câteva elemente pe care le inserează în text foarte dibace, pentru a ne oferi cât îi trebuie unui autor pentru a-și menține cititorul în universul lecturii.

După cum am mai afirmat, Saramago este, pe lângă Dostoievski, un autor pe care îl prefer în orice moment. Cu toate că doar în parte îmi e pe plac creația lui, Toate numele, Intermitențele morții, Eseu despre orbire și Peștera sunt lecturi pe care nu le poți uita cu ușurință, și care te agață cu o lejeritate întâlnită rareori.

ochii deschid răsăritul

încolăcesc tăcut

peste umeri fire parfum

albul desfac în argint

brațele moi jupuind

pielii tale mireasma

bătăile inimii se-ascund în sângele tău… alergând

în amurg ne stingem

Scrisoare fără destinatar, din 03 ianuarie 2010

Jurnal rătăcit: 20 decembrie 2009

Îi mulțumesc lui Silviu pentru această lectură.

Ultima lectură din Saramago surprinde prin puterea fantastică a fiecărei fraze interminabile, căreia trebuie să-i adaugi în timp ce o parcurgi tonalitate şi semne de punctuaţie, căci altfel ţi se împleticeşte mintea şi nu faci alta decât să laşi cartea deoparte. Anul morţii lui Ricardo Reis nu e o lectură uşoară, iar mulţi o consideră cea mai bună cartea a lui Saramago. E de preferat a nu citi cartea în timpul călătoriei cu trenul, se pierde mult, poate…

Fernando Pessoa este alt-ego-ul lui Ricardo Reis, iar ultimul e oglinda primului în același timp. Cei doi se confundă și se confruntă pe tărâmul umbrelor, Fernando Pessoa păstrându-și reflexia în oglindă, dar nu și umbra. Ricardo e umbra lui Fernando, îndată ce se întoarce în Portugalia, după mai bine de 10 ani petrecuți în Rio. Deși fantomă, Fernando se comportă ca orice om, deschizând uși, șezând pe canapea, vorbind limpede. Dacă poate fi văzut sau nu asta hotărăște doar Pessoa, afirmând că moartea îți permite, la fel cum și cele nouă luni petrecute în pântecele mamei, când nu poți fi văzut, dar exiști, să bântui pentru nouă luni, tot nouă luni. Marcenda și Lidia sunt muzele poemelor sale portugheze, limitele sale creative fiind găsite de ușurință de către Fernando Pessoa, creatorul și dublura sa.

Saramago își depășește memoria și o depășește și pe cea a personajelor sale în fiecare scriitură. Reis o pierde pe-a sa pentru a o regăsi în urma interogatoriului duhnind a ceapă al lui Victor. Romanul se împarte și în diferite secvențe narative, ca și cu cei trei poeți pe care Fernando Pessoa îi creează. Putem spune în același timp, că Saramago urmărește nu numai elogierea, dacă despre asta e vorba, a creatorului, a poetului, ci și latura istorică, contextul social-politic în care se manifestă creativitatea heteronimilor pessoani. Titlurile sau articolele complete de ziar sunt o prezență constantă pe parcursul șederii lui Ricardo Reis la hotel. Părăsim ficționalul și pășim în istoric. Dar poate că și istoria e o ficțiune, adevăruri care conțin minciuni, ori, din contră, minciuni plini de adevăruri de toate greutățile, dimensiunile și calitățile.

Pentru mine lectura nu spune prea multe, poate și pentru că am citit-o călătorind cu trenul. Recomand așadar un fotoliu călduros și o cană de ceai.

Jurnal rătăcit: 28 noiembrie 2009

E una din acele cărţi pe care nu o poţi lăsa din mână decât atunci când, obosit, în mijlocul nopţii, ochii ţi se închid de la sine, şi textul dispare sub valul negru aducător de somn.

Expresul de Stambul e scris undeva la începutul “carierei” lui Graham Greene, iar personajele care apar acum vor reveni şi în celelalte divertismente, aşa cum numeşte el multe dintre romanele sale. Myatt, Coral, Josef Grunlich şi Dr. Czinner sunt cei care conduc toată acţiunea. Apariţia lui Josef e momentul cel mai plăcut al lecturii, şi sunt total subiectiv acum, cu toate că ucide în doar câteva minute.

Poveste lui Myatt şi Coral Musker, cea a lui Czinner, lider comunist în Belgrad, şi a domnişoarei Warren, jurnalistă, cea a scriitorului Savory, precum şi cea a lui Josef Grunlich, care n-a fost “găbuit” niciodată, se împletesc la un moment dat una cu cealaltă, dacă erau la început separate de compartimentele trenului.

Graham Greene urmăreşte cu măiestrie spectrul psihologic al fiecărui personaj, iar textul are iz de vară, deşi peste trenul cu care se călătoreşte către Constantinopol se năpusteşte furioasă iarna.

Iţele încurcate ale romanului, dar limpezi, au dus la apariţia Orient Express-ului. Eu unul nu l-am văzut, dar sunt sigur că e la fel de aromat şi plăcut ca şi cartea.

Pentru o lectură frumoasă, a se servi ceai fierbinte şi un pătrăţel de ciocolată.