Pencil drawings

tu, picătură de rouă, îți lași trupul fierbinte,

cu soarele-n el,

Degetele tale dulci-rozalii au trecut sfioase peste capetele plecate ale spicelor aurii. Mi le-am prins de încheietură. Le mângâi.

Cu palmele căuș, ai strecurat apa rece și ți-ai umezit buzele cu ea. Țin strâns între degete fiola care ți le-a mângâiat.

Trupu-mi hrănesc din vântul care ți-a trecut prin păr, luminându-l.

Îngenunchez pe pământul ucis de tălpile tale fine. Îl sărut.

Jurnal rătăcit: 15 ianuarie 2011

Când am luat cartea cu unul din ziarele care dau cărți am fost foarte bucuros. Îmi plăcuse la nebunie Iarna vrajbei noastre, iar La răsărit de Eden e și ea la fel de plăcută, deși oarecum mai grea. Dar universul american rămâne la fel de fascinant și intrigant precum în prima lectură. De ce o fi John Steinbeck un scriitor atât de bun când nu scrie decât despre lucruri simple? M-a mirat întotdeauna cât de simplu și extraordinar scriu ei, americanii din generația lui și a lui Fowles.

Adam se naște în 1862, iar când moare poartă numele Timshel. A avut un frate vitreg, Charles. Tatăl său, veteran de război, unul fals se dovedește ceva mai târziu, strânge o avere imensă și după moarte o lasă celor doi fii, care își cumpără o fermă și duc o viață pașnică până în seara în care apare Cathy în pragul ușii lor. Femeia rănită, pe moarte, strică totul. Charles îi ghicește interiorul întunecat și, fiind un frate protector, încearcă să-l separe pe Adam de Cathy, dar toate încercările sale sunt zădărnicite de sufletul mărinimos al lui Adam, care se deschide ca o floare, lăsând albina să-i fure tot polenul. În cele din urmă, Adam se căsătorește cu Cathy și are doi copii. Cu toate că Charles vede numai răutate atunci când o privește, o posedă și el. Vrând să se întoarcă la viața de prostituată, căci de acolo plecase, Cathy/Kate îl împușcă pe Adam și-și părăsește copii abia născuți, care rămân în grija soțului care recrease Grădina Raiului pentru ea și în cea a unui chinez deosebit de inteligent, Lee.

Romanul curge foarte frumos încă de la început, iar cele două volume din colecția celor de la Adevărul, ediția pe care am citit-o, deși poza e a celei care a apărut la Polirom, ți se vor strecura printre degete ca aripile fine și prăfuite ale unui fluture frumos colorat. Deși tristă în esență, pentru că m-am oprit abia la începutul cărții, povestea te fascinează de îndată și-și lasă amprenta asupra ta, o amprentă pe care n-o vei putea îndepărta nicicum.

Cartea asta mi-a adus aminte de Lungul drum al zilei către noapte, o tragedie fantastică, scrisă, cum era și normal, tot de un american pe care am avut ambiția să-l citesc în întregime. Decorul apăsător și fragilitatea tuturor lucrurilor crează impresia că totul e gata să se năruie peste cei din carte și peste tine. Aron și Cal își întâlnesc mama în cele din urmă, iar Cal îi face deseori vizite, Kate recunoscându-se pe sine în ochii băiatului. E un roman ciclic desăvârșit, și unul dintre favoritele mele.

Tu n-ai vrea să vezi cu ochii tăi cum arată Raiul?

Și l-a înclinat atât cât să-mi simt ochii grei

Inima îmi bătea atât de tare,

Încât știam cu siguranță că mi-o auzise

Rătăcind în trup și bombănind prin vene.

Jurnal rătăcit: 12 februarie 2011

Romanul apărut în colecția Cotidianul, din care am avut ocazia să citesc cinci romane până acum, face parte din genul acela de literatură care nu reușește cu niciun chip să te impresioneze în mod deosebit. L-am citit deja anul trecut, pentru că n-am mai așternut niciun cuvânt pe aici, dar țin minte și acum lumea acvatică și foarte stranie în care se întâmplă totul. Bine, nu mă pot aștepta ca toate lecturile mele să mă lase cu gura căscată, dar măcar să-mi întărâte imaginația, iar Queneau își face treaba destul de bine.

Urbea Natală e plină de oameni ciudați și de evenimente tot pe atât de stranii. Orașul care trăia în secetă de zeci de ani, se transformă deodată, ca urmare a planului de urbanizare acvatică inițiat de noul primar, fiul vechiului primar, care se sinucide inexplicabil (deși, dacă citești cu mare atenție îți dai seama și de ce o face, pentru că fii lui pleacă în căutarea cadavrului acestuia), într-un ocean plin de pești și de oameni cărora mai că le cresc branhii.

Sărbătoarea Urbii Natale e un alt eveniment foarte straniu în viața și așa complicată a cetățenilor. În fiecare an se sparg colecțiile de ceramică și veselă în stiluri care mai de care mai ciudat. În orice caz, romanul Sfântu’ Așteaptă nu are cum să te dezamăgească foarte tare, pentru că reușește, nici eu nu pot să-mi explic de ce, să te țină oarecum legat de el. Dar sunt și cărți mai bune pe piață, așa că, dacă nu ești unul/una din cei cărora le place să termine ce au început, închide-o după primele 4 pagini, e destul ca să-i dai o notă pe care o vei da și după cele 200 prin care trebuie să treci pentru deznodământul straniu și el.

Lectură plăcută, asta în cazul în care te-am convins că merită citită!

Jurnal rătăcit: 10 iulie 2010

Martin Page este un autor care nu lasă un gol în stomac, ci unul în cerul despuiat de nori. Să citești cartea asta pe timpul verii, când soarele strălucește puternic și crud, și nu te lasă să respiri. Era tocmai o astfel de zi și cea în care am citit-o eu, pentru că are doar vreo câteva pagini și font uriaș. Se citește repede, dar se uită cu greu. Oricine poate scrie despre ploaie, așa e, dar Page scrie ce nimeni altul.

Nu poți să rămâi decât cu un gust amărui: afară e soare și totul se topește încetișor, dar ploaia care îți umple doar ochii și mintea îndulcește totul. Instanțele prin care trec picăturile de apă și apoi pătura densă și răcoroasă sunt elementele pe care Page le adoră.

Ploaia.

Jurnal rătăcit, iunie 2010

Suflete cenușii nu e un roman foarte cenușiu. Frumusețea textului în traducerea lui Claudiu Komartin, poet – cât noroc a avut romanul ăsta -, străbate cu ușurință pleura deasă pe care o crează evenimentele grele precum plumbul care au loc. E ciudat faptul că nu am resimțit cenușiul așa cum se așteaptau cei de pe ultima copertă a cărții, deși cu siguranță e acolo și e foarte puternic.

Obișnuiam să ratez romanele pentru că le citeam în autobuz, așa mi s-a întâmplat cu Lolita, așa cu Igiena asasinului, Cavalerul inexistent și toate celelalte pe care le-am citit anul ăsta. Dar acum am avut norocul să fiu liber în weekend și să pot citi pe terasă, în liniștea cerului înnorat. Romanul curge repede, așa cum și viața celor care-i părăsesc paginile.

Polițistul care își notează memoriile în numele naratorului își pierde și el soția în timpul nașterii copilului său, pe care nu-l recunoaște și-l abandonează, profund marcat de dispariția ei. Plecat să ancheteze moartea micuței Belle de jour, ajunge prea târziu să își salveze soția, iar apoi obsesia rezolvării crimei îl înnebunește. Pentru că procurorul este bănuit de implicare în moartea micuței, cei care anchetează crima își îndreaptă atenția asupra a doi dezertori, pe care îi vor găsi vinovați, forțându-i pe aceștia să recunoască o crimă pe care n-au săvârșit-o.

În orașul cenușiu singura femeie care mai aduce un strop de lumină și încearcă să schimbe ceva e învățătoarea. Logodnicul ei se află pe front, iar atunci când află că războiul îl ucide pe acesta, își pune și ea capăt zilelor, lăsând în urmă câteva scrisori pe care le vom trece și noi printre degete cu ajutorul naratorului.

Prea mult, am povestit prea mult din roman. Mă opresc. Lectură plăcută !

Jurnal rătăcit, din 8 iunie 2010

Mi-au trebuit câțiva ani buni până să pun în sfârșit degetele mele rozalii printre paginile albe, fine și pufoase ale romanului nabokovian. Demi îmi lăsase cartea pentru un fragment de lectură. Îmi plăcuse și atunci, mi-a plăcut acum mai mult. Ce e dincolo de așteptările oricui este faptul că romanul nu e nicidecum  istorie a unui nevrotic (suprasolicitat sexual e termenul cel mai precis), obsedat, maniac obsesiv. Humbert-Humbert se află în fața propriei sale neputințe de a rezista ispitelor toropitoare ale nimfetelor, oricare ar fi ele.

Nu vorbim doar despre Lolita. Cartea în sine nu spune foarte multe despre ea. Vorbește mai mult despre umilul Humbert și imposibilitatea în fața căruia se află. Un tribunal de îngeri, un tribunal din doamne frigide, un tribunal nemilos și fără niciun fel de scrupul îi poate hotărî moartea prin spânzurare la fel de ușor precum sufli puful unei păpădii. Vladimir Nabokov știe să-și scrie iluziile și dorințele lăuntrice, ori poate doar închipuirile, plăsmuirile pe care nu le-ar putea duce niciodată la bun sfârșit.

Singurul lucru pe care îl pot reproșa firului narativ e tocmai lâncezeala aia din mijlocul cărții, când totul aproape că merge ca pe roate, când străbat America dintr-un colț într-altul, tăcuți, mărșăluind niște drumuri pustii și lungi și drepte. Îmi recomandase cineva „Pe drum”, a lui Kerouac. Dacă un singur pasaj îmi va da impresia că repetivitatea itinerarului și a celor întâlnite sunt comune cărții, o voi lăsa neterminată, deși n-am făcut niciodată asta. Nu știu, e un fel de păcat pe care îl poate săvârși oricine. De fapt, nu, chiar am făcut asta deja. „Adam și Eva” a lui Rebreanu. În fine, mă abat de la firul povestirii mele.

Nu orice nimfetă îi e pe plac lui Humbert, dar Dolores Haze, micuța LO-LI-TA, cuvânt care i se rostogolește pe limbă ca un lichior fin, pepita lui de aur nu reprezintă decât un vis din care se teme ca nu cumva să se trezească. Și chiar o pățește. Fuga ei, răpirea ei, dezertarea ei, lașitatea ei, nu știu ce vrea să fie, îl rupe visului și-l scuipă în realitate, rece și acoperit de o mâzgă soioasă, lipicioasă – dorința de a o reavea și furia de a o fi pierdut.

Ce balanță putem echilibra între „Colecționarul” și „Lolita” ? Merită ?

Lolita merită citită, cum spunea și Nabokov, pentru că e o carte care-ți joacă feste și te bucură în același timp.

cerul înțesat de cuvinte

mi-a recunoscut astăzi umbrela

printre miile care curgeau colorat către casă

îmi adăpostesc cochilia deseori sub

o pălărie de ciupercă

încercând să tac

pluta în care îmi alunecă tălpile

în chinul de a sta în picioare

cu mâinile către norii șiroaie pe brațele mele

zâmbește ne-ntrerupt printre mustățile de stuf

brotăceilor și soarelui care se joacă cu noi

în alergare pe lângă mine vuiesc flori

în șoaptă fluieră firele fine de foc

ghicesc în nedumerirea ta leul

fugind de ploaia grea care scrie

cerul înțesat de cuvinte

Scrisoare fără destinatar, din 09.06.2010

în ploaie

ție

Dacă mi-ai scrie un melc

ar lăsa în urma lui câte un cuvânt

câte-o literă.

Poezia lui ar fi peste tot

ca o mare sărată de culori.

Dacă ți-aș scrie

în sânge poezia

versurile mi-ar sângera

din degete.

Scrisoare fără destinatar, din 05.05.2010